Unul dintre motivele principale pentru care mi-a fost lehamite să mai scriu ceva pe blog în ultima vreme a fost, poate, faptul că…am citit prea multe blog-uri. Nu ştiu despre alţii, dar pe mine mă apucă un soi de trac atunci când, după mult timp, încerc să mai scriu ceva. Mi se pare că ceilalţi au folosit toate cuvintele şi ideile şi că mie nu îmi revin decât chestii de mâna a doua. Apoi, mi se întâmplă adesea să vreau din tot sufletul să exprim ceva, dar să nu reuşesc să scot propoziţia ideală din prima, aşa că scriu, şterg….iar scriu, iar şterg, până uit cu desăvârşire de unde plecasem, iar în cele din urmă, totul capătă un înţeles distorsionat. Sufăr de un oarecare complex care se manifestă prin gelozia faţă de cei pe care mi-e atât de drag să îi citesc. Genul de oameni care parcă au fost înzestraţi când vine vorba de scris. Nu e vorba (doar) de faptul că folosesc cuvinte pe care alţii în mod normal nu le-ar folosi (căci şi eu, dacă mi-aş nota toate cuvintele care mă marchează, aş face cumva-cumva şi până la urmă tot le-aş folosi); ci pur şi simplu, de harul pe care par să-l posede diferiţi indivizi, când vine vorba de împletirea cuvintelor într-o frază. Cum reuşesc? Uneori mă surprind repetându-mi în minte o anumită sintagmă pe care nici nu mai ţin minte unde am citit-o, dar care m-a impresionat peste-poate.
Mai e şi problema subiectelor. Aş putea, doar ca să am conştiinţa împăcată că nu am lăsat mauVErt-ul în paragină, să povestesc despre ce cântec am mai descoperit, cum mi-am mai purtat voaleta la ultimul gig sau despre cum m-am săturat de urările de Sărbători fără niciun fel de substanţă… Fără îndoială că şi pentru astfel de relatări există cititori, şi chiar şi empatie în unele cazuri, însă… how should I put this?
…cu mauVErt, ne-am propus altă ţintă. Aici nu ne facem publică viaţa personală. Dacă avem nevoie de jurnal, există întotdeauna cel pe hârtie, pe care-l ascunzi sub pat şi pe care, mai mult ca sigur, îl citesc părinţii regulat 
E adevărat, de multe multe ori lăsăm să scape detalii nu neaparat obiective, căci nu poţi să laşi nici senzaţia că eşti făcut din piatră. Nu aş putea niciodată să văd blog-ul acesta ca pe un avizier, fără opinii sau critici, doar anunţuri despre ce-ştii-ce evenimente mondene sau aiurea…
Dacă stau bine să mă gândesc, ce ţi-e şi cu evenimentele astea mondene… Acum, de bine, de rău, am mai fost şi noi pe ici, pe colo, în calitate de mauVErt. Am mers ore întregi cu trenul ca să ajungem la câte o sindrofie pentru care am înghesuit pantofii de schimb sau chiar ţinute întregi în geantă. Dumnezeu ştie că mi-am chinuit picioarele pe tocuri, deşi sunt mai incomode decât par (ţin să îi mulţumesc lui Paul Poiret pe această cale, căci dacă mai aveam şi grija corsetului, cred că îmi dădeam, încet şi sigur, demisia). Stau şi mă întreb de multe ori de ce, pentru ce? Cred că e vorba de doza aceea de superficial, pe care, în mod mai mult sau mai puţin conştient, ne-o administrăm periodic. Ah, ce ne mai place să observăm şi să fim observaţi! Până la urmă, şi oamenii aceia care par atât de intangibili…guess what, sunt tot oameni. Dacă mă duc şi eu la Jurnalism la anul, adică mă mut în Bucureşti, cum va fi? Fără îndoială că acolo deschiderea e alta, vom cunoaşte o mulţime de persoane, vom “semna condica” la cele mai hip evenimente (am descoperit că nu e neaparat greu să faci toate astea, dacă îţi doreşti cu adevărat), dar nu ştiu sigur dacă vreau să fac din asta un mod de viaţă.
Cred că problema mea la momentul de faţă (vă rog, spuneţi-mi că nu sunt singura!) e, de fapt, nemulţumirea. Sunt nemulţumită de faptul că, atunci când se întâmplă să ies într-un club, aud aceleaşi 5-6 melodii pe care nu le suport (“I need a miracle, I need a miracle…” a lui Armin van Buuren, parcă, “Fly like you do it like you try like do do it like a woman…”-sau ce încearcă să cânte respectiva în engleză- et caetera…), văd aceleaşi feţe care au venit să fie văzute, nu pentru că le place în mod special căldura sau muzica din clubul respectiv. Mie nu îmi place. Vreau să merg într-un loc în care să se asculte Róisín Murphy sau Electric Brother, lumea să se simtă bine datorită atmosferei relaxate şi nu excesului de alcool de care e nevoie ca să treci peste tristeţea peisajului. O soluţie ar fi, ştiu, să frecventez altfel de cluburi, mai underground, unde gradul de superficialitate nu atinge cote chiar alarmante. Însă şi genul asta de broken beats, drum’n'bass & Co. rareori reuşeşte să-mi atingă vreo coardă sensibilă. Plus că nu sunt adepta dansurilor spasmodice, al shoes-ilor sau al joint-urilor. I actually need a miracle
Apoi, dacă tot am început să lucrăm la o revistă, de ce să nu fim sinceri? Eu ştiu că, făcând parte din echipa din spatele proiectului, ar trebui să fiu prima care îl susţine. Şi chiar fac asta, punând pasiune în ceea ce fac. Cu toate astea, mă doare sufletul când văd că lucrurile nu par să iasă aşa cum mi le-am imaginat. Am semnat un contract de confidenţialitate pe 2 ani de zile şi sper să nu se considere că îl încalc în vreun fel, dacă îmi exprim liber părerea despre…
…PUSH Magazine Braşov, ediţia de Crăciun (numărul 3). Coperta arată … nu exact cum mi-as fi imaginat-o (Alex, no hard feelings!). Mă doare să afirm asta, pentru că e revista la care eu însămi lucrez şi cu care, automat, îmi asociez numele.
Fotografia cu modelul ţinând un cub de gheaţă între dinţi nu e o idee buna, pentru că nu se prea înţelege că e un cub de gheaţă…pare mai mult un bling-bling sau un dinte de metal. Apoi, nu aş fi lăsat fundalul alb. Arată saracacios, cel puţin în situaţia de faţă. Şi nu în ultimul rând, sub nicio formă nu aş fi ales fotografia respectivă pentru coperta lunii decembrie. Dacă era pentru ClubbingMag, era potrivită. Însă pentru o revistă cu un conţinut atât de divers, aş fi ales altceva…mai aristocrat. Am făcut o şedinţă foto la Chambers’ n’ Charm în Poiana Braşov, de unde se putea alege cu uşurinţă un alt cadru, mult mai adecvat spiritului de Sărbători, având în vedere şi versatilitatea locului. De altfel, dacă stau bine să mă gândesc, şi poza de pe copertă e făcută tot acolo, dar ce folos, dacă decorul nu apare deloc? Să nu fiu înţeleasă greşit, acum nu m-am întors împotriva revistei, nici gând. Miza cea mare e să ajung să fiu cu adevărat mândra de rezultatul muncii noastre, dar mai avem ceva de lucrat până atunci… De exemplu, în pictorialul “New Year’s Charm” (cu “charm” ca aluzie la Chambers’ n’ Charm, locaţia), ideea era să ilustrăm ţinutele la care ne-am gândit, pentru diferite feluri de a petrece Revelionul…lucru care ne-a ieşit parţial, în condiţiile în care sunt fotografii în care nu se văd deloc ţinutele.
It’s a pity, it could have turned out quite exquisite.
Cam mult pentru lista cu nemulţumiri, cam puţin despre modă, pe un blog de modă… Însă trebuie să recunosc că e un mod al naibii de bun de a scăpa de energia negativă acumulată în anul care tocmai îşi dă ultima suflare.
Cheers! To a better year!
ioana voicu – mauVErt
!
